Obiective turistice în Aninoasa

Mănăstirea Dealu

Manastirea de maici de la Dealu se afla in localitatea Viforata, comuna Aninoasa, la sase kilometri in nord-vestul localitatii Targoviste, pe un deal din preajma cursului Ialomitei.
Manastirea Dealu exista deja la 17 noiembrie 1431, cand Alexandru Voda Aldea ii face danie doua sate, Alexeni si Razvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Batran, tatal si prezumtivul ctitor.
La 28 martie 1451, Vladislav al Ii-lea intarea manastirii alte 3 jumatati de sate, precum si muntele Brateiul, ceea ce dovedeste ca, inca din aceasta vreme, exista aici o manastire mare si bogata. La moartea sa, in 1456, domnul Tarii Romanesti a fost ingropat in aceasta manastire, devenita apoi necropola domneasca.
Aceasta prima constructie de la Manastirea Dealu a disparut, fiind inlocuita cu o alta in vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 - 1508). Astfel, Radu cel Mare a inceput sa zideasca si sa innoiasca si din temelie a ridicat cu toate bunatatile si cu mare frumusete a infrumusetat acest hram. Lucrarile au inceput la 26 august 1499, dupa cum se arata intr-o inscriptie ramasa de la vechea clopotnita a manastirii; mai intai au fost reconstruite cladirile manastirii si apoi biserica. Lacasul a fost sfintit la 4 decembrie 1501.
Radu cel Mare a murit inainte de a termina mareata ctitorie de la Dealu. Cei care au continuat lucrarile au fost Vladut Voievod si, dupa aceea, Sfantul Neagoe Basarab (1512 - 1521), domnul atat de legat de istoria Targovistei prin ctitoriile sale. N secolul al Xvi-lea, dupa recladirea ei, Manastirea Dealu a fost o importanta necropola domneasca, indeplinind acest rol incepand din 1508, data inmormantarii aici a lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii. Dupa aceasta data au fost inhumati aici: jupanita Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vladut Voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu Voda Badica, fiul lui Radu cel Mare(1524), Vlad Inecatul (1532), Patrascu Voda cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) si Mihai Movila (1608).
In anul 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu, capul lui Mihai Viteazul, ucis miseleste pe Campia Turzii. Pe lespedea de mormant care acopera capul marelui erou, clucerul Buzescu a pus sa se sape aceasta frumoasa inscriptie: `aice zace cinstitul si raposatul capul crestinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei ; cinstitul trup zace in Campia Tordei. Si cand l-au ucis nemtii anii au fost 7109 (1601), in luna lui aug. 8 zile. Aceasta piatra o-u pus jupan Radu Buzescu si jupanita ego Preda. `
In aceasta vreme biserica uimea pe contemporani prin splendoarea ei. La mijlocul secolului al Xvii-lea, diaconul Paul de Alep va remarca unele asemanari cu biserica de la Manastirea Curtea de Arges; tot el arata ca zidurile bisericii erau `lucrate si ornate cu piatra fina, iar ferestrele incadrate cu marmura alba`.

Dupa domnia lui Mihai Viteazul, Manastirea Dealu a avut de suferit din pricina ostilor principelui Gabriel Bathory, care au intrat pe neasteptate in tara, in decembrie 1610. Dupa cum spune fostul mitropolit Matei al Mirelor, egumenul de atunci al manastirii, ostenii au furat `toate giuvaerele` bisericii, `sfarmand mormintele domnilor si stricand lespezile bisericii`, in speranta ca vor gasi aici comori. Tot acum a fost luat si plumbul ce acoperea biserica.
La anul 1614 Radu Voda Mihnea (1611-1616) a vizitat manastirea si a gasit locasul `stricat si lovit si saracit si jefuit si surupat cu totul de unguri`. Astfel voievodul a daruit manastirii Satul Nou, scutit de dari, din veniturile caruia (100 de galbeni anual) calugarii trebuiau `sa intareasca si sa drega sfanta manastire`.
Marele ctitor care a fost Sfantul Constantin Brancoveanu nu a neglijat nici el Manastirea Dealu, facand bisericii o noua zugraveala `peste tot`, precum si o tampla noua; pisania ne pastreaza si numele zugravilor: Constantin, Preda, Nicolae si Radu, adica aproximativ aceeasi echipa care a pictat Mitropolia din Targoviste, la anii 1707-1709. Dupa domnia Sfantului Constantin Brancoveanu, in epoca fanariotilor, ca si alte multe manastiri din tara, Manastirea Dealu, neingrijita de calugari, a inceput sa se ruineze.
Dupa o perioada grea pentru manastrire, in prima jumatate a secolului al Xix-lea, cand a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1802 si 1838, aceasta a fost restaurata de George Bibescu, intre anii 1844-1854. In anul 1879, in noile cladiri ale manastirii, s-a instalat `scoala divizionara de ofiteri`, apoi, la 1890-1891 `depozitul de arme al armatei`, la inceputul secolului al Xix-lea `scoala copiilor de trupa`, iar la anul 1912 `liceul militar Nicolae Filipescu`. Cu acest ultim prilej, chiliile au fost inlocuite cu cladiri noi, din vechile constructii ramanand numai biserica.
La inceputul secolului al Xix-lea, biserica Manastirii Dealu se infatisa lui Nicolae Iorga ca o minune a artei orientale. `lespezi mari de piatra, prinse cu scoabe de fier, alcatuiesc pareti de o putere neobisnuita in grosime si-n injghebarea lor de stanca. Doua turnulete octogonale in fata, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate si mai felurite horbote de piatra inconjoara pisania impartita la dreapta si la stinga usii de intrare sau impodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat inaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani. `
Cutremurul din anul 1940 a cauzat mari stricaciuni manastirii, daramand turlele bisericii, partea superioara a clopotnitei si avariind cladirile din anul 1912, care au fost refacute intre 1953-1956, perioada in care manastirea si-a recapatat stralucirea de odinioara.
Manastirea Dealu isi leaga numele de aparitia primei carti din Tara Romaneasca si organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de litera chirilica, prin patronajul voievodului Radu cel Mare si actiunea calugarului carturar Macarie. Cartile aparute la tiparnita de la Manastirea Dealu (1508, 1510, 1512, 1644, 1645, 1646 si 1647) constituie nu doar forme unice ale unui model editorial autohton, ci si expresia perfecta a unui concept cultural si ideologic specific, prin care Targovistea voievodala isi asuma rolul de important centru cultural sud-est european, loc de aparitie a cartilor necesare romanilor si crestinilor din Imperiul Otoman, punct de maxima concentrare a valorilor carturaresti nationale si europene, chemate sa lucreze pentru dezvoltarea culturii si a limbii literare.
Mai ales in secolul al Xvii-lea, prin Matei al Mirelor si Udriste Nasturel, Manastirea Dealu devine suport pentru activitatea miniaturistilor, traducatorilor si tipografilor, care scot editii dupa editii si deseneaza splendide portrete (matei Basarab si Doamna Elina, desenate de Antim caligraful, intre anii 1634-1644).
In biserica de la Manastirea Dealu se afla mai multe lespezi de mormant. Pe cea mai apropiata se vede scris numele unui Movila, mort la anul 1608, iar pe alta numele lui Vlad cel Tanar, fratele lui Radu cel Mare. Putin mai incolo se iveste piatra mormantului celei ce a fost pricina blestemului lui Nifon: jupanita Caplea.
Inspre dreapta, chiar la intrarea in naos, un mormant din marmura alba adaposteste capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Manastirea Dealu in anul 1601, de pe Campia Turzii, de catre paharnicul Turturea si asezat sub o lespede de piatra, de catre Radu Buzescu si sotia sa, respectandu-se astfel dorinta voievodului de a fi inmormantat la Manastirea Dealu.
Tot aici, la mai putin de-un pas de mormantul fiului, isi doarme somnul de veci tatal sau, Patrascu Voievod, iar de partea cealalta a intrarii in naos, intr-un mormant de marmura alba, se odihneste strabunicul sau si ctitorul lacasului, Radu cel Mare.
In timpul primului razboi mondial, capul voievodului Mihai, invelit in panza cu care era acoperita Sfanta Masa din altar, este dus in locuri tainice. In anul 1920, regele de-atunci al tuturor romanilor, Ferdinand, readuce la Manastirea Dealu capul lui Mihai Viteazul.

Mănăstirea Viforâta

Tradiţia orală şi unele documente mai vechi sau mai noi aduc informaţii că pe locul sfintei mănăstiri a existat o ctitorie şi mai veche, de pe la jumătatea secolului al Xv-lea (1447-1456), aparţinând domnitorului Vladislav Voievod Basarab.
Din cronici, reiese că prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530, iar primul ctitor este voievodul Vlad Vodă al V-lea (vlad Înecatul), coborâtor din neamul voievodului Vlad Călugărul.
Domnitorul Vlad Vodă al V-lea construieşte o biserică obişnuită, apărată de un zid înalt. Scurta lui domnie dintre anii 1530-1532, sfârşită prin înecarea în apele Dâmboviţei, la Plopeştii de Ilfov, nu i-a dat răgaz să termine Mănăstirea Viforâta, unde avea intenţia să facă o gropniţă domnească şi, de aceea, a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu.
Voievodul Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Viforâta, împreună cu soţia sa, Elena Doamna, reface manastirea, iar în locul călugărilor greci care au fost la inceput, sunt aduse călugăriţe. Această mărturie cu privire la schimbarea personalului monahal o găsim în memorialul misionarului slav Bacsici, aflat în 1640 la curtea lui Matei Basarab, în care se vorbeşte de Mănăstirea Viforâta ca fiind `foarte frumoasă şi de maici`.
Un alt moment important din istoria Mănăstirii Viforâta îl constituie domnia celui de-al treilea ctitor, a voievodului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi a soţiei sale, Maria Doamna. Faţă de starea precară în care se afla Mănăstirea Viforâta, Doamna Maria iniţiază un amplu program de renovare a bisericii, pardosind-o cu lespezi de piatră, lărgindu-i ferestrele, ridicând noi chilii, înălţând zidul împrejmuitor şi reconstituind vechea pictură.
În chiliile mănăstirii, funcţiona în acea vreme o şcoală unde învăţau carte fiii locuitorilor dornici de instruire. Aflăm aceasta dintr-o însemnare din anul 1756, în care un anume Toma Logofătul, fiul lui Vasile bărbierul, declara că a învăţat carte `numai la biserică întru sfânta mănăstire la Viforâta.
`
În urma cutremurului din anul 1802, la Mănăstirea Viforâta au fost executate lucrări de reparaţii cu cheltuiala banului Grigorie Brâncoveanu şi prin grija stareţei Justina Periţeanca şi a lui Nicolae, logofătul mitropoliei.
În anul 1830, marele ban Grigorie Brâncoveanu şi soţia sa, Safta, călugărită mai apoi la Mănăstirea Văratec sub numele de Elisabeta schimonahia, restaurează pictura bisericii Mănăstirii Viforâta, construieşte biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din cimitirul mănăstirii şi un renumit arhondaric.
Alte renovări şi reparaţii au fost efectuate la Mănăstirea Viforâta între anii 1913-1914 prin grija Mitropolitului Primat al României, Konon Arămescu Donici.
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a zdruncinat temeliile Mănăstirii Viforâta.
Reparaţiile şi reconstrucţia turnului clopotniţă şi a chiliilor, de o parte şi de alta a acestuia, şi odată cu ele, electrificarea întregului ansamblu, alimentarea cu apă potabilă şi gaze naturale, s-au încheiat între anii 1960-1962, prin grija directă a vrednicului de pomenire Patriarhului Justinian Marina (1948-1977). Cheltuielile lucrărilor au fost acoperite de Patriarhia Română, prin Casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române şi a Arhiepiscopiei Bucureştilor, ţinându-se cont şi de destinaţia acordată mănăstirii, de `casă Sanatorială`, ca instituţie de asistenţă socială pentru maicile şi preotesele pensionare rămase fără sprijin.
Până în anul 1959, la Mănăstirea Viforâta a funcţionat un atelier de covoare olteneşti pentru export, `bine organizat, unde lucrează pe lângă maici şi fete din satele înconjurătoare`.
Cutremurul din 4 martie 1977 afecteaza biserica, clopotniţa şi chiliile din incinta Mănăstrii.
Sub directa îndrumare a Patriarhului Justin Moisescu (1977-1986) şi a Patriarhului Teoctist (1986-2007), au fost zidite din temelie părţile de est, vest şi nord ale chiliilor avariate de cutremur. Odată cu acestea s-a terminat şi Paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie, în anul 1994, aflat pe latura de nord a chiliilor.
O deosebită râvnă în îngrijirea măicuţelor în vârstă, cât şi în bunul mers al sfintei Mănăstiri Viforâta, l-a dovedit Prea Cuvioasa Maică Arsenia Opriş, stareţă între anii 1960-2004.
Din vara anului 1993, Casa de Pensii a Patriarhiei Române desfiinţându-se, Mănăstirea Viforâta a rămas cu viaţă de obşte, aparţinând de Patriarhia Română până la data de 11 iunie 2000, când, prin bunăvoinţa Vrednicului de pomenire Patriarhului Teoctist, trece sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Târgoviştei, păstorită de Înaltpreasfinţitul Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit.
La data de 18 iulie 2004 i se încredinţează conducerea celor peste 90 de vieţuitoare din Sfânta Mănăstire Viforâta Prea Cuvioasei Maici Mihaela Grăjdeanu.

Manastirea Aninoasa

Situata in satul cu acelasi nume, manastirea a fost ctitorita in 1677. Manastirea Aninoasa este unica in zona, arhitectura sa imbinand elemente specifice unei cetati fortificate cu caracteristicile unui lacas de cult.