Adulți
-
2
+

Copii
-
0
+

Localitatea Hațeg

Descrierea localității și informații utile turiștilor.

Despre Hateg


Obiective turistice în Hațeg

Lacul Bucura

Este cel mai mare lac glaciar din România.
Se află în căldarea Bucura, sub Vârful Peleaga și Șaua Bucurei, fiind orientat în direcția nord - sud, la altitudinea de 2040 m. Suprafata lacului este de 8,90 ha, lungimea de 550 m și lățimea medie de 160 m, perimetrul de circa 1390 m. Lățimea maximă este de 225 m, iar volumul estimat este de 625.000 m³. Adâncimea maximă a apei lacului este de 15,5 m, în dreptul intrării Izvorului Pelegii în lac. Lacul este alimentat de 5 izvoare principale. Apa lacului deversează printr-un singur emisar ce o trimite spre Lacul Lia, cu un debit de aproximativ 250 l pe secundă. Populația piscicolă este autohtonă, în lac nefăcându-se populări artificiale.
Traseu usor, 1-2 ore din Poiana Pelegi.

Rezervatie Zimbri

Rezervatia de zimbri de la Hateg este printre putinele locuri din Europa unde traieste zimbrul (bison bonasus). Aceasta specie care a dominat padurile de foioase din Europa medievala este aproape disparuta. Mai exista doar 3600 de zimbri la nivel mondial, un rezultat bun putem spune, daca ne gândim ca la un moment dat ramasesera doar 12 exemplare.
În rezervatia de la Hateg sunt zimbri incepând cu 1958, numarul lor fiind variabil, în prezent fiind de 8 exemplare (s-au mai inmultit in anul 2012). Am fost si noi sa îi vedem cu ocazia calatoriei noastre pentru promovarea Tarii Hategului si a Jud. Hunedoara.

Mănăstirea Prislop

Mănăstirea Prislop este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră. De la Haţeg – spre miazăzi – se deschide minunata depresiune a Haţegului sau „Ţara Haţegului” leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat.
Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale pâna aproape de monument.
S-a spus, pe drept cuvânt, că un drum în „Ţara Haţegului” este „un drum” sau „o coborâre” în istorie. Viaţa omenească a pulsat neîncetat în aceste minunate locuri, începând cu omul paleolitic, ale cărui urme s-au descoperit în peşterile de la Ohaba Ponor şi Cioclovina, situate nu prea departe de Prislop, la Răsărit de depresiunea Haţegului.
În acest spaţiu originar şi încărcat de istorie al poporului nostru, Sfântul Nicodim, reorganizatorul şi îndrumatorul monahismului românesc din a doua jumatate a veacului al XIV - lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia. Sfântul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.
La sfârşitul Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o însemnare care dovedeşte locul şi data scrierii: „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913, 1405” care nu putea fi decât Mănăstirea Prislop la acea vreme, întrucât sfântul Nicodim era în relaţii bune cu regele Ungariei, Sigismund.
Deşi vreme de 150 de ani nu prea mai sunt documente, e sigur că mănăstirea şi-a continuat lucrarea ei misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a Ortodoxiei.
O mărturie e faptul că Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucureşti, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecatoare de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea şi fiind impresionată de frumuseţea ei, a băut şi apa din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop.
Domniţa Zamfira a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de vreun zugrav din Ţara Românească şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei şi restituită în 1913 cu prilejul unei restaurari.
Pe vremea domniţei Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări şi una de călugăriţe, întrucât Domniţa Zamfira a vieţuit aici între anii 1575-1580. Tot atunci s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.
Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.
De la anul 1600 până la anul 1700 urmează iar un secol în care nu prea mai avem ştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi continuat misiunea moralizatoare în mijlocul credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocşi români de altă dată din parţile Haţegului şi Hunedoarei. În anul 1629 există o mărturie documentară despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari de aici în Rusia. Cei trei călugari – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon şi monahul Mardarie – sunt primii români transilvăneni cunoscuţi până azi, care au avut curajul să facă un drum lung şi obositor până în Rusia. Ei s-au dus la Moscova după ajutor, dar fiind bănuiţi de „viclenie” s-au întors fără să fi vazut faţa ţarului şi a patriarhului şi fără ajutoare deosebite.
În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al xviii-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi.
După ocuparea abuzivă a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea Caldaruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscută lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi grecesc, o carte de educaţie morală în spirit ortodox, cu o antologie de texte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură, din filosofii antici şi din gânditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al xviii-lea.
Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în fagaşul ei ortodox de obârşie. După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.
La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Buccow.
Ca stareţ al mănăstirii, Părintele Arsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat înfrumuseţarea locului şi restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.
În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului.
În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesaturi din ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare olteneşti şi artistice pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.
În vederea unificării cântării bisericeşti, s-a introdus muzica psaltică. Corul maicilor, instruit de duhovnicul mănăstirii, Părintele Arsenie, a contribuit la înfrumuseţarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continuă a numărului de credincioşi care participau la slujbele din duminici şi sărbatori. În celelalte zile se săvârşeau slujbele obişnuite precum în orice mănăstire ortodoxă.
Paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi de înfăţişarea interioară a bisericii precum şi a terenului din jurul ei. Astfel, în 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o frumoasă oală decorativă lucrată de dânsul manual din bucăti de ţiglă verde, prinse cu ciment, în colţul aceluiaşi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, în care, în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii, iar în faţa altarului o încadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri, delimitând biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative, care toate există şi astăzi.
În 1953, deasupra dealului clopotniţei, Părintele Arsenie a conceput şi zidit un foarte original saivan, admirat foarte mult şi considerat „saivan dacic”.
A urmat înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul specific vechii sculpturi româneşti. Astfel, în naos s-au facut 16 strani, un scaun arhieresc, două strani pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de stejar; la intrare în biserică s-a aşezat o uşă nouă sculptată tot din stejar; pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de păr; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată rămas neterminat. Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului – în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice şi o cărare decorativă pe mijlocul incintei spre biserică, cu lespezi de acelaşi fel (scoase de Părintele dintr-un mal de lângă satul Nadaştie).

Geoparcul Dinozaurilor

Geoparcul este o arie protejată de tip parc natural, declarată prin HG 2151/11/2004. Administarea geoparcului este asigurată de către Universitatea din Bucuresti, în baza Contractului nr. 102711/ 22.11.2005 încheiat cu Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, pentru 10 ani (2005 – 2015). În interiorul geoparcului au fost desemnate două situri Natura 2000 de tip SCI. Contractul prevede aplicarea prevederilor legale privind administrarea ariilor protejate şi siturile Natura 2000.
Începând cu anul 2005, Geoparcul este membru în Reţeaua Europeană a Geoparcurilor (EGN) şi în Reţeaua Globală a Geoparcurilor (unesco)(GGN). Fiecare geoparc membru trebuie să respecte Charta EGN şi reglementările GGN (unesco), fiind evaluat la fiecare patru ani. Ultima evaluare a fost în anul 2014.

Biserica din Densuş

Biserica din Densuş este o construcţie a cărei poveste nu a fost pe deplin descifrată. Atât originea, cât şi data construcţiei bisericii sunt controversate.
Unii cred că a fost la început un templu roman al Zeului Marte, transformat în biserică în sec. 12-13. Alţii susţin că era în Antichitate mausoleul generalului roman Longinus Maximus a cărui soţie a descoperit religia creștină şi a amenajat în locul mausoleului prima biserică de la nord de Dunăre.
Astăzi, biserica are un aspect neobişnuit, fiind un amestec de stiluri şi materiale. Unele ferestre sunt de fapt racorduri de canalizare romană, zidurile bisericii sunt sprijinite de coloane, altarul este un capac de sarcofag, leii de pe acoperiș erau statui romane, iar pietrele masive din ziduri păstrează cioplituri antice.
Puteţi vedea în zidurile ei chiar şi bucăţi din ruinele romane de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa: cărămidă romană, coloane, pietre cu inscripţii antice sau chiar statui. În interior se găsește un alt unicat: în icoana Sfintei Treimi, Hristos este îmbrăcat în costum popular românesc.
Biserica Densuș este unul dintre cele mai importante obiective turistice din regiune. Aspectul său inconfundabil și faptul că încă servește ca biserică a satului fac din acest lăcaș o destinație obligatorie.

Mănăstirea Colț si Sîntămăria Orlea

Au fost vremuri, în Evul Mediu, când Mănăstirea Colț nu era un simplu lăcaș de cult. Pe atunci jafurile și atacurile erau foarte frecvente. Și de aceea mănăstirea avea un turn fortificat, unde călugării păstrau obiecte de valoare și se adăposteau în caz de pericol.
Turnul avea ziduri groase de peste un metru și ferestre înguste de unde călugării puteau trage, fără să poată fi țintiți la rândul lor.
Se spune că într-un timp în turn, erau trei încăperi. Iar în ultimele două de sus locuiau călugării. Aceștia nu mai avea nevoie de chilii și acareturi. Coborau direct din turlă pentru slujbe.
Astăzi, la Colț, se mai păstrează, încă, tunul fortificat și poveștile oamenilor care au fost legați de mănăstire. Una dintre ele este cea a ctitorului lăcașului de cult. Se spune că acesta a fost îngropat în biserica mănăstirii. Și că osemintele sale sunt sfinte.
Biserica de la Ostrov păstrează cel mai reprezentativ şi mai bine conservat turn-clopotniţă medieval din Ţara Haţegului: cu ferestre în stil gotic şi colţuri din piatră masivă, cioplită manual.
Este foarte frumoasă şi pictura murală din clopotniţă. Pentru calităţile sale plastice, această icoană este considerată a fi una dintre cele mai valoroase picturi medievale din România.
Veţi vedea că biserica are un `gard` neobişnuit. Acesta nu este altceva decât o colecţie de pietre romane înşirate în jurul bisericii. Se spune că aceste bucăţi masive de piatră sculptată provin de la ruinele anticei Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi au fost aduse aici în Evul Mediu de unul din nobilii din zonă.
Biserica de la Sîntămăria Orlea a fost construită în stilul cistercian al epocii romanice târzii. Ca toate bisericile cisterciene, a fost dedicată Fecioarei Maria şi este o construcţie simplă, de dimensiuni impresionante însă. Este cea mai mare biserică medievală din Ţara Haţegului.
La început biserica avea în interior zece picturi murale cu motivul crucii. Odată cu schimbările confesionale ale comunităţii, a devenit ortodoxă şi a fost repictată într-un stil ce îmbină elementele bizantine cu cele occidentale. Mai târziu, fiind transformată în biserică reformată, picturile au fost acoperite cu var.
Astăzi frescele din biserică sunt scoase la lumină şi sunt considerate a fi unele din cele mai reuşite picturi medievale de la noi din ţară. Veţi vedea că în unele locuri frescele bizantine sunt şterse, lăsând la vedere şi stratul de pictură mai veche.

Sarmizegetusa Ulpia Traiana

Vreţi să păşiţi pe istorie la propriu? Mergeţi la Sarmizegetusa, satul aşezat pe ruinele capitalei romane a provinciei Dacia: Ulpia Traiana Sarmizegetusa!
Aici puteţi vizita ruinele unor clădiri din vechiul oraş-cetate: templele, atelierele, băile publice, amfiteatrul şi forul. Sau puteţi face o plimbare prin sat, unde prin curţile oamenilor se mai văd urmele zidurilor ce înconjurau oraşul antic.
Veţi vedea bucăţi din ruinele romane chiar şi în pereţii gospodăriilor, fântânilor, cetăţilor şi bisericilor. Şi asta nu numai în Sarmizegetusa. Peste tot în Ţara Haţegului, clădirile părăsite după retragerea romanilor, au devenit pentru localnici o adevărată sursă de piatră de construcţie.

Parcul Național Retezat

Parcul National Retezat mai este numit si “taramul cu ochi albastri” și este cea mai importantă rezervatie naturala din tara noastra, monument al naturii, recunoscută pe plan international ca rezervatie a biosferei, cu o suprafata de 20.000 ha.El este situat la aprox. 23 de km de orașul Hațeg, in partea de sud-vest a judetului Hunedoara.

Cetatea Malaiesti

Cetatea de la Mălăiești reprezintă primul monument medieval din județul Hunedoara care a fost reabilitat aproape complet după anul 1989. Micuța cetate din piatră atrage atenția drumeților care doresc să admire minunile naturii din Parcul Național Retezat, dar și al celor pasionați de istorie.

Poze imprejurimi Hațeg

Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg Hațeg

Vezi toate unitatile de cazare din Hațeg